“Vorbesc serios, asta simt pentru mama. Nu pot spune măcar că știu că este greșit…Sunt sinceră cu ce simt pentru ea… Nu o suport, nu pot fi cu ea, nu pot respira același aer cu ea, nu pot trăi în același spațiu cu ea, pur și simplu nu pot, nu pot! O urăsc!!! Și totuși tânjesc atât de mult să mă mângâie, să mă ia în brațe, să îmi aline durerea, așa cum orice mamă ar trebui să fie pentru copilul ei. Aici mă aflu în acest moment al vieții mele” scriam într-un jurnal la 30 de ani…
Mi-am iertat mama abia la vârsta de 35 de ani, dar nu în totalitate, pentru că încă mă mai lupt uneori cu suferința, furia și resentimentele legate de eșecul ei de a-mi fi mamă. Știu că ce nu am putut experimenta la momentul potrivit în trecut, nu mai poate fi trăit niciodată, oricât de mult am învățat, ca adult, să îi dau copilului meu interior iubirea și înțelegerea de care nu a avut parte.
La 35 de ani, a fost și vârsta la care am primit prima îmbrățișare de la ea. Doar în momentul în care am renunțat la orice fel de așteptare, de a o mai schimba pe ea, când am înțeles cu adevărat că este prizionera propriilor răni nevindecate, abia atunci a început procesul de vindecare. Am înțeles atunci că o mamă poate reacționa cu empatie numai dacă s-a eliberat de propria copilărie. Nu este cazul ei, și nu mai cred că în viața asta va face ceva în legătură cu asta.
Avea prostul obicei să mă bată. Din orice. Cu orice. Oricând. Am amintirea vie a privirii ei plină de ură… intra într-un fel de transă și fiecare lovitură, dată cu puterea unui adult, lăsa o rană profundă pe amprenta sufletului meu. Trezea în mine un sentiment puternic de frică. Nu înțelegeam de ce face asta … de ce mă iubește atât de puțin, sigur era ceva în neregulă cu mine. Bătaia era întotdeauna dublată de injurii și de blesteme. Nu rata niciodată ocazia să îmi spună cât de mult regretă că m-a adus pe lume și că merit tot ce este mai rău. Și teroarea a durat până la 18 ani. Îmi dădea zilnic cel puțin o palmă peste față. Ea dădea întotdeauna cu mâinile, tata folosea cureaua pentru corecție.
Cred că aveam 7 ani când, dintr-o joacă cu o prietenă, la ea acasă, mi-am spart capul în tocul de la ușă. Mi-am amintit brusc, că mama îmi interzisese cu desăvârșire să ies din casă în ziua aia… avea tot felul de premoniții, zicea ea, iar aia era ziua în care ar fi trebuit să nu ies, pentru că ceva rău avea să mi se întâmple. Îmi amintesc frica pe care am simțit-o, anticipând deznodământul nesupunerii mele. Am plecat în grabă spre casa mea, iar frica pe care o simțeam însoțită de gândul că vii lua o bătaie cruntă, îmi amorțise complet durerea fizică. Traversând strada, am văzut-o în depărtare. Căra niște sacoșe( târziu mi-am dat seama de ce urăsc atât de mult sacoșele din material). Am înghețat în timp și spațiu și nu am fost capabilă să mai fac vreo mișcare. Tremurând, o urmăream cum se apropie și mă rugam, ca măcar de data asta să mă cruțe. A ajuns în dreptul meu, și văzând sângele care îmi curgea pe frunte, a lăsat sacoșele din mână, posedată de o furie pe care nu a știut niciodată( cum) să și-o stăpânească. M-a scuturat violent și a început să mă bată crunt în mijlocul străzii. Mă bătea în cap, acolo unde aveam rana deschisă. Atunci am resimțit și durerea fizică. Nu puteam să ripostez, mă abandonasem complet acelui dans împleticit și haotic de emoții, de rușine, frică, durere, vină, cu care am trăit aproape toată viața mea.
Evenimentele de acest gen au fost repetate, nenumărate.
Cu toate astea, am reușit să o înțeleg și să o iert aproape în totalitate. Am făcut-o pentru mine. Ea nu și-a cerut niciodată iertare, nu a considerat că a greșit vreodată cu ceva. Mi-aș fi dorit, sincer, să știu cum să o pot ierta mult mai devreme. M-ar fi salvat de la mulți ani trăiți în depresie. Însă depresia a fost cea care m-a adus mai aproape de rănile mele. Experiența durerii, în cazul meu, a încurajat auto-descoperirea. Acum îmi pot înțelege mai bine gândurile de suicid, în special pe cele din prima parte a vieții, când părea lipsit de sens să merg mai departe. Am trăit într-un fel, o viață care nu îmi aparținea, pe care nu am cerut-o, și la care eram pregătită să renunț.
Povara neiertării m-a ținut înlănțuită în starea de victimă și în incapacitatea de a-mi lua viața în propriile mâini, de a deveni responsabilă pentru emoțiile mele. Îmi era mult mai la îndemână să o învinovățesc pe ea atunci când ceva nu mergea bine în viața mea.
Învinuind-o, nu numai că mențineam rana în viață, ci îi spuneam minții mele subconștiente că ea, mama, are putere asupra mea sau asupra vieții mele. Ca un virus, această dinamică se răspândea în fiecare aspect al vieții mele. Ori de câte ori dădeam vina pe altcineva, mă încurcăm cu energia lui și rămâneam încâlcită și, în consecință, nu puteam crește dincolo de mama pe care o învinuiam.
Neadresându-mă traumelor copilăriei , rămâneam blocată emoțional la vârsta primelor mele răni, repetând un ciclu de suferință. Deoarece reacțiile mele emoționale, erau un răspuns automat la propriile răni nevindecate. An de an, efectul cumulativ al acestor reacții emoționale are potențialul de a eroda calitatea celor mai importante aspecte ale vieții noastre.
De exemplu, faptul că nu îmi iertasem mama, pentru că la 14 ani, când am făcut pneumonie, (pentru că mă dăduse afară din casă în pijamale în mijlocul iernii, apoi m-a lăsat în spital 3 săptămâni fără să vină măcar o dată să mă viziteze) și neavând vindecată această rană de abandon, ori de câte ori această problemă era declanșată de o experiență curentă (eram des părăsită de iubiți), rana emoțională inițială era activată și mă pierdeam într-o reacție inconștientă. Deveneam sinele meu rănit de 14 ani și, pentru că simțeam aceeași durere pe care o simțisem atunci, reacționam identic. Visceral. Durerea resimțită era la fel de mare, fără să îmindau seama că răspunsul este unul automat la un eveniment care s-a întâmplat cu mult timp în urmă.
Intr-o paranteză, atragem inconștient oameni care ne declanșează rănile emoționale și de aceea o persoană cu rana de abandon nevindecată, atrage potențiali parteneri care au temeri de angajament și au un atașament evitant.; nu ca pedeapsă sau karmă, ci mai degrabă pentru că sinele nostru adevărat vrea să ne vindecăm și va folosi orice ocazie pentru a ne aduce rănile în prim-plan. Din păcate, aceasta înseamnă și că rănile emoționale nevindecate ne pot împiedica să ne întâlnim partenerul ideal și, chiar dacă ne găsim unul pe celălalt, natura turbulentă a rănilor emoționale este cunoscută că sabotează chiar și cel mai ideal parteneriat.
Revin la iertare…
Nu este o mare surpriză că iertarea este cheia libertății emoționale, dar, în cele mai multe cazuri, procesul iertării este mai ușor de spus decât de făcut. Dar de ce?
Vina, furia și diferitele emoții asociate sunt mecanisme de apărare care ne protejează de răni viitoare. Adevărata iertare necesită eliberarea acestor mecanisme și, prin urmare, însuși actul de iertare creează risc emoțional. Pentru a îi ierta pe ceilalți, trebuie să ai încredere că nu te vor răni din nou, dar, adevărul este că nu poți fi niciodată sigur de asta, nu există această garanție- nu există nicio modalitate de a prezice comportamentul altei persoane și, uneori, oamenii iubitori pot face lucruri care rănesc, în mod neintenționat. Dacă ești încă vulnerabil și nu ești pregătit să mergi mai departe, ego-ul tău care își dorește să te protejeze, nu îți va permite să ierți. Deci, înainte de a putea ierta, e necesar să eliberăm vina și să ne asumăm întreaga responsabilitate pentru fiecare emoție pe care o experimentăm, dar nu are rost să ne asumăm responsabilitatea dacă nu descoperim și dinamica din spatele traumelor din copilărie. Prin urmare, începem prin a identifica cauzele ascunse ale rănilor din copilărie și, odată ce o facem , putem porni pe calea vindecării.
Acesta este motivul pentru care auto-responsabilitatea este leacul Responsabilitatea de sine înseamnă că trebuie să-ți deții valoarea necondiționat și trebuie să-ți reiei puterea înapoi, eliberând așteptarea că părinții tăi vor îndeplini oricare dintre nevoile tale emoționale.
Pe măsură ce îți asumi responsabilitatea pentru viața și alegerile tale, trebuie să încetezi să mai cauți permisiunea, validarea părintească și sprijinul emoțional. Asta nu înseamnă ca ele nu vor mai exista, cheia este să nu mai aștepți asta. Aceleași motive pentru care părinții tăi nu ți-au îndeplinit nevoile în copilărie sunt aceleași motive pentru care încă nu le satisfac. Așa că eliberează-te de așteptări. Și renunță complet la speranța că mai poți schimba în vreun fel trecutul. Când îți cunoști valoarea necondiționată și deții puterea ta intrinsecă, părinții tăi nu te pot răni emoțional și, în consecință, iertarea devine posibilă.
Mama ta nu trebuie să se schimbe, sau să-și ceară iertare, pentru ca tu să fii fericit. Să-ți ierți mama că te-a rănit nu este un cadou pentru ea… este pentru tine. Odată cu iertarea vine vindecarea, libertatea și pacea. Învățând cum să-ți ierți mama, pentru ceea ce a făcut (sau nu a făcut), nu îți va schimba pur și simplu relația cu ea. Iertarea îți schimbă relația cu tine însăți/însuți. Dacă o ierți, vei elibera furia, durerea și vinovăția pe care le-ai purtat atâta amar de vreme.
Acum, trebuie să recunoști că iertarea NU înseamnă că ceea ce ți s-a făcut este în regulă. Nu este acum și nu a fost niciodată în regulă! Ceea ce înseamnă este că ai ajuns la înțelegerea că nu mai este folositor să porți acea amărăciune și resentimente pe umerii tăi. Nu înseamnă că ai uitat ce s-a făcut, nu înseamnă că acum crezi că a fost corect, nu înseamnă că acum ai accepta să se întâmple din nou – NIMIC din toate acestea.
Înseamnă că ai înțeles că și ea a fost un om lovit la rândul ei, că tot comportamentul ei a fost o manifestare a rănilor ei nevindecate. Și ea la rândul ei a avut o mamă indisponibilă, care a sărăcit-o emoțional.
Ea este cea care mi-a oferit darul vieții și, și datorită ei eu sunt astăzi aici și pot scrie aceste rânduri.
Jani
