Nu știu dacă mi-am găsit reziliența, nu știu cum se numește exact ce am scos din mine să trec prin midlife crisis, care oricum s-a petrecut la 33 de ani, nu la 40+ cum scrie pe internet.. I se mai spune și noaptea neagră a minții, dar nu înțeleg de ce îi spune noapte, că a durat un an. Cel mai ciudat, greu, exasperant an din viața mea.
Nu credeam că o să ajung vreodată să-mi golesc rezervorul de credință, de speranță, dar am făcut-o. Clinic vorbind, îi spune depresie, și/sau burnout. Personal vorbind, i-am spus eșec, an pierdut în timp ce treceam prin acele stări și acum, când încă se așază experiența în mine, îi spun maturizare târzie.
Da, maturizare târzie. M-am simțit fără de început și sfârșit, că ceilalți sunt de vină sau că ceilalți trebuie să facă ceva ca eu să-mi revin, dar am crezut-o într-un mod subtil, nesincer. Am crezut-o din ipostaza de victimă a sorții, dragă de mine, cum au putut să-mi facă asta. Nimeni nu mi-a făcut nimic. Când ai peste 30 de ani deja nu mai ai nicio scuză, nici părinții, nici bunicii, șefii sau prieteni, nimeni nu mai e responsabil de fericirea ta. Cu atât mai mult partenerul.
A fi adult înseamnă a fi conștient în fiecare moment de ce transmiți, dacă e în acord cu ce simți și vrei cu adevărat, dacă ce simți e real, sau doar ești mai vulnerabilă că ai dormit prost sau ți-e foame sau ovulezi sau, ești într-o stare de victimizare pentru ca acesta e default mode-ul tau.
Nu e nimic mai greu decât să conștientizezi că nu ești victimă, ești protagonist. Rolul principal în viața ta. Și nu te plătește nimeni că nu ești la Hollywood. Și te vede toată lumea, în timp ce fiecare are o altă imagine despre tine, ceea ce e derutant și mai duce și la o mulțime de neînțelegeri.
Eram în America de Nord. Fără semnal sau internet. Pentru prima oară în viața mea în afara Europei. La un festival de jazz. Și ca să fie și mai multă dramă în capul meu, prietena pe care o vizitam mă știa de pe vremea când eram capabilă să mă descurc în orice situație, fără pic de reținere, fără simțul riscului sau al ridicolului și, cu siguranță, fără anxietate cronică.
Acum sunt mândră de versiunea mea din capul ei că e capabilă de atâtea lucruri care pe mine mă fac să mă simt inconfortabil dar, mai ales după ce mi-am luxat glezna dansând cu un tip de culoare, plângând în hohote ca și cum era sfârșitul lumii, am luat niște hotărâri. Legate de finanțele mele și cum le gestionez, legate de viața de cuplu, gen cum ar fi să o am, legate de a avea mai multă libertate de mișcare, gen permis de condus. Și, mai ales, să mă reculeg că nu se mai poate așa.
Când m-am trezit fără baterie la periferia Montrealului mahmură și pierdută în spațiu, a fost prima dată în luni de zile când am simțit calm și sentimentul că pot să mă descurc. A fost primul pas, dar nu a fost real. Abia rușinea de a se râde de mine că mi-am luxat piciorul dansând, în mijlocul a mii de oameni (da, sunt conștientă că nu le pasă de mine de fapt), atunci am simțit un alt fel de liniște. Liniștea de dinaintea furtunii. Și, când plângeam în hohote a doua zi după incident că nu înțelegeam de ce eu, de ce mie, și tot așa, mi-am dat seama că poate am nevoie de ajutor real.
Și după luni de stat pe canapea, încercând disperată să găsesc un sens pentru orice care să-mi dea vitalitatea înapoi, mi-am dat seama că singurul lucru care îmi dă sens este să imi traiesc viata așa cum îmi doresc eu, în acord cu ritmul și valorile mele, nu așa cum se așteaptă alții de la mine sa o traiesc..
Nu am intrat în detalii, dar am reușit să plâng 7 ore în noaptea neagră a minții mele. Am plătit mii de euro pe terapie, program de coaching , cursuri și cărți de tot felul.. Am blamat jumătate de mapamond și după m-am blamat pe mine. Într-un final am acceptat că este în regulă să nu fiu perfectă. Este total normal să fiu confuză, să greșesc, să mă doară, să fie enervant, să fie incomod, sa ia o groaza de timp. Este normal. Viața nu e o utopie, iar eu nu sunt decât un oarecare om cu o oarecare poveste.
Și reziliența sau cum s-o numi forța de a merge înainte prin eșec, greu, lipsă, confuzie, cu speranță și vitalitate, mi-am găsit-o când nu m-am mai luat așa în serios, când nu a fost totul despre mine și de ce, și cum așa ceva. Nu cred că există o rețetă a succesului, încă am zile proaste și mă enervez și mă simt inutilă. Doar că nu mă mai atașez de aceste ipostaze.
Deci reziliența mea s-a format dintr-un mix de durere, fizică și emoțională, dezamăgire, lipsă de sens, pericol, singurătate, incapacitate, acceptarea faptului că nu știu, și nu pot, și nu vreau singură să trec prin asta, ajutor specializat, susținere din partea partenerului și a unor prieteni, înțelegere din partea unora, judecare sau susținere din partea familiei, un continuu dor, grieving aproape a persoanei care am fost, și o deschidere autentică către a fi bine și fericită. Eu cu mine.
Acum am mască de gaze pe față, pe suflet, pe corp. Se numește acceptare. Se numește curiozitate și încercare de adaptare la un nou eu, un nou tu, o nouă lume.
Aceasta este povestea mea despre cum am descoperit reziliența. Și despre cum am devenit din tânără pierdută în femeie. E mai greu decât m-aș fi așteptat, dar și mai frumos. Și, mai mult decât orice, e ce e și mereu o să fie necesar să continui să nu mă iau prea în serios.
Mulțumesc și succes, e cale lungă până la autonomie, dar cred că merită, încă sunt pe drum.
Sara
